Sfârșitul Daciei romane: de la „Dacia pierdută” la retragerea lui Aurelian

Pe la 360, Sextus Aurelius Victor scria o carte despre împărații romani, Liber de Caesaribus. Când ajunge la domnia lui Gallienus, înșiră dezastrele vremii, iar printre ele pune o propoziție de câteva cuvinte: et amissa trans Istrum, quae Traianus quaesiuerat, „și au fost pierdute [teritoriile] de dincolo de Istru pe care Traian le dobândise”^[1]. Istrul este Dunărea. Textul nu numește Dacia, dar cuceririle lui Traian de dincolo de fluviu o indică limpede. Numele lui Aurelian, împăratul de care leagă manualele „retragerea din 271”, nu apare deloc în pasaj. Cum s-a încheiat, de fapt, provincia Dacia: într-un an, printr-o evacuare, sau în mai multe etape? Și ce datează pierderea controlului, ce datează retragerea lui Aurelian?

Patru texte târzii

Nu avem o relatare contemporană. Reconstrucția se sprijină în primul rând pe patru relatări latine, scrise târziu, la aproape un secol sau mai mult după evenimente (nu sunt singurele: Orosius, de pildă, notează și el pierderea Daciei sub Gallienus):

• Aurelius Victor (în jurul anului 360/361) vorbește doar despre pierderea de sub Gallienus^[1];
• Eutropius (în jurul lui 369/370) spune că Aurelian a renunțat la provincia Dacia și i-a mutat pe Romanos ex urbibus et agris Daciae, „romanii din orașele și ogoarele Daciei”, în media Moesia, Moesia centrală^[2];
• Festus (în jurul lui 370) le pune pe amândouă într-o singură frază: Dacia sub Gallieno imperatore amissa est, „a fost pierdută sub împăratul Gallienus”, iar prin Aurelian, translatis exinde Romanis, „după mutarea romanilor de acolo”, s-au creat două Dacii în regiunile Moesiei și Dardaniei^[3];
• Historia Augusta, o colecție de biografii imperiale scrisă probabil la sfârșitul secolului al IV-lea sau la începutul celui următor, dă formula cea mai amplă: Aurelian a părăsit provincia sublato exercitu et provincialibus, „după ce a retras armata și provincialii”, iar abductosque ex ea populos in Moesia conlocavit, „populațiile scoase din ea le-a așezat în Moesia”^[4].

Asemănările dintre ele nu sunt întâmplătoare. Dan Ruscu, care a analizat întreaga tradiție, consideră că toate relatările păstrate derivă dintr-o singură tradiție literară^{[8, p. 184]}, o istorie a împăraților pierdută, pe care cercetătorii moderni au reconstituit-o și au numit-o Enmannsche Kaisergeschichte. Florian Matei-Popescu și Ioan Carol Opriș o tratează la fel, ca sursă comună, cel puțin în parte^[5]. Nu avem însă un manuscris al ei: e o reconstrucție, nu o mărturie păstrată.

Citită așa, această tradiție vorbește, după Ruscu, „fără dubiu de două evenimente: unul în timpul lui Gallienus, altul în timpul lui Aurelian”^{[8, p. 185]}.

Prima fază: „Dacia pierdută” sub Gallienus

Ce s-a pierdut sub Gallienus, care a domnit între 260 și 268? Inscripțiile de la Sarmizegetusa, Potaissa și Mehadia arată, după Ruscu, că provincia nu fusese încă abandonată în anii aproximativ 256–260. După capturarea împăratului Valerian însă, „o parte importantă a trupelor Daciei este fie retrasă pe un aliniament sudic – în imediata apropiere a Dunării – fie transferată la Poetovio”^{[8, p. 212]}. De aici definiția lui: „Dacia amissa înseamnă o pierdere a controlului militar asupra acestei provincii”^{[8, p. 213]}. Nu înseamnă, așadar, nici plecarea tuturor, nici dispariția instantanee a administrației.

Ruscu respinge două explicații vechi. Prima, o uzurpare: uzurpatorii Ingenuus sau Regalianus ar fi desprins Dacia de Imperiu. Dar evenimentele s-au petrecut mai ales în Pannonia și Moesia, iar o uzurpare temporară nu explică de ce tocmai Dacia a rămas în tradiție drept provincie pierdută^{[8, p. 201]}. A doua, un atac barbar masiv care ar fi cucerit provincia: izvoarele atestă atacuri grave în regiunile dunărene și balcanice, dar nu descriu un asemenea atac asupra Daciei. Argumentul se sprijină aici și pe tăcerea surselor, deci nu exclude incursiuni locale.

Monedele sunt compatibile cu această cronologie, fără s-o dovedească singure. Cristian Găzdac a comparat circulația monetară din Dacia cu cea din provinciile vecine. După domnia lui Filip, ea se degradează puternic, pe fondul devalorizării generale din 253–260. Sub Claudius al II-lea, Dacia regresează, în timp ce în Pannonia anii 268–284 sunt o fază de consolidare. Concluzia lui: probabil la sfârșitul domniei lui Gallienus, Dacia ieșise de sub controlul financiar al Imperiului^[6]. Moneda nu e însă un recensământ: câte monede se găsesc depinde și de săpături, de publicarea lor și de tipul sitului.

A doua fază: decizia lui Aurelian

Ruscu respinge ideea că Dacia ar fi fost recucerită sub Claudius al II-lea sau sub Aurelian. Pasajul lui Orosius invocat uneori în acest sens unește, după el, victoria asupra goților cu restaurarea generală a hotarelor, prin înfrângerea lui Tetricus și a Zenobiei^{[8, pp. 216–223]}. Ce face Aurelian este să încheie oficial ceea ce începuse sub Gallienus.

Și anul retragerii? Izvoarele literare nu dau un an explicit și nici succesiunea exactă a operațiunilor^[8]. O parte a istoriografiei păstrează de aceea o datare mai largă, între 271 și 275. Matei-Popescu și Opriș argumentează recent în favoarea anului 271: monedele cu legenda DACIA FELIX, din decembrie 270–ianuarie 271, sunt pentru ei un reper înaintea căruia retragerea nu putea avea loc, iar autorii corelează retragerea cu redeschiderea monetăriei de la Serdica, în vara lui 271^[5].

Retragerea nu a șters orice prezență romană la nord de fluviu. Legiunile Daciei au fost mutate la Oescus și Ratiaria, la sud de Dunăre, iar Drobeta și Sucidava au rămas puncte strategice pe malul stâng, un fel de capete de pod ale noii frontiere^[5]. Situația de pe Dunăre nu trebuie însă proiectată asupra Transilvaniei, unde pierderea controlului și încetarea instituțiilor au avut alte ritmuri.

Noua Dacie de la sud de Dunăre nu e localizată identic în toate textele: Eutropius spune Moesia centrală^[2], Festus „regiunile Moesiei și Dardaniei”^[3], Historia Augusta regiunea „care desparte acum cele două Moesii”^[4]. Cele două provincii târzii, Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, s-ar fi format abia între 321 și 343/344, după Matei-Popescu și Opriș, probabil în cadrul reorganizărilor din vremea lui Constantin. E o reconstrucție, nu data unui act păstrat^[5].

Cine a plecat?

Aici e miza cea mai mare. Frazele din Festus și din Historia Augusta au fost citate drept dovadă că Aurelian a golit provincia de oameni. Textele vorbesc însă despre armată și despre Romani, provinciales, populi, nu despre „toți”. Ruscu observă că niciun izvor nu spune omnes provinciales sau omnes Romani și conchide: „ideea unei evacuări totale a populației provinciale nu poate fi acceptată”^{[8, p. 230]}. Matei-Popescu și Opriș susțin, la rândul lor, o retragere organizată care a implicat militari, personal administrativ și o parte importantă a populației, fără a presupune evacuarea tuturor locuitorilor^[5].

Greșeala inversă e la fel de mare. Să reduci retragerea la plecarea câtorva funcționari înseamnă să ignori cuvintele textelor: „romanii din orașe și ogoare”, „provincialii”, „populațiile”. Plecarea a fost reală și probabil importantă. Cât de importantă, nu știm: „Care este scara acestei retrageri este greu de precizat”, recunoaște Ruscu. Mai degrabă decât o colonizare sistematică, el vede în așezarea de la sud de Dunăre „o adăpostire a unor fugari”^{[8, p. 230]}.

Orașe care se sting încet

Ce s-a întâmplat cu cei care au rămas? Izvoarele literare tac. Arheologia vorbește, dar în felul ei. Robert Wanner și Eric C. De Sena au comparat trei foste orașe din Transilvania: Napoca, Potaissa și Porolissum. Concluzia lor: există „dovezi clare de activitate postromană” în apropierea și probabil în interiorul lor, iar declinul lor a fost „un proces extrem de lent, care a durat mai mult de un secol după plecarea romanilor”^{[7, pp. 21, 25]}.

Dovezile diferă de la un loc la altul. La Napoca, contextele sigure din interiorul zidurilor după anii 280 sunt puține, dar cel puțin 52 de morminte târzii sau postromane apar la sud și sud-est de oraș^{[7, pp. 12–14]}. La Potaissa, sub Turda de azi, necropolele din jurul castrului și o fibulă datată în jurul anilor 290–310 indică activitate în secolele III târziu și IV^{[7, pp. 15–17]}. La Porolissum, forumul e reconfigurat cu zidării din materiale refolosite^{[7, pp. 18–20]}.

Arheologia arată că oamenii au continuat să trăiască în jurul ruinelor. Nu arată că orașul roman ca instituție a supraviețuit. Și nu arată nici cine erau acești oameni: mormintele, ceramica și fibulele documentează practici și contacte, nu limba sau identitatea celor îngropați.

Ce rămâne deschis

Nu știm anul exact al deciziei lui Aurelian și nici cum s-a desfășurat retragerea de la o regiune la alta. Nu știm câți oameni au plecat și câți au rămas. Nu știm cât control mai avea Imperiul în fiecare colț al provinciei între Gallienus și Aurelian. Iar despre limba și identitatea celor rămași, textele și monedele acestui dosar nu spun nimic.

Concluzie

Cum s-a încheiat provincia Dacia? Nu într-un singur an și nu printr-o evacuare completă. Aurelius Victor și Festus păstrează amintirea unei Dacii pierdute sub Gallienus; trupele, controlul militar și, după monede, cel financiar slăbesc încă de atunci. Sub Aurelian, în 271 sau în anii imediat următori, procesul se încheie oficial: armata este retrasă, iar o parte a aparatului administrativ și o parte semnificativă a populației se mută la sud de Dunăre, într-o nouă Dacie. Câți au plecat, izvoarele nu permit să stabilim. Formula cea mai apropiată de surse este aceasta: dezagregare sub Gallienus, retragere organizată sub Aurelian, transformare regională după Aurelian. Chiar dacă retragerea propriu-zisă a avut loc în 271, sfârșitul provinciei a durat mai bine de un deceniu.