Diploma cavalerilor ioaniți (1247): țări, cnezate și voievozi vlahi la sud de Carpați

După invazia mongolă, regele Ungariei, Béla al IV-lea, a încheiat la 2 iunie 1247 o înțelegere cu un ordin militar religios, cavalerii ioaniți (Ordinul Ospitalier): le dădea teritorii și venituri la sud de Carpați, iar ei urmau să contribuie la apărarea și popularea teritoriului (in populanda terra nostra), să ridice fortificații și să lupte alături de rege. Ca să spună ce dă și ce păstrează, actul îi numește și pe cei care stăpâneau deja acolo: voievozi, cnezate și „țări” ale vlahilor. Formula școlară le rezumă prin „cinci formațiuni politice”. Ce spune, de fapt, textul despre vlahii de la sud de Carpați?

Un document păstrat într-o copie

Din punct de vedere funcțional, actul combină acordarea de drepturi cu obligații precise: apărare, populare, fortificare, participare la campanii. De aceea poate fi citit ca un privilegiu cu funcție contractuală și de frontieră; denumirea e a noastră, nu a documentului.

Originalul regal nu s-a păstrat. Textul a ajuns la noi pentru că papa Inocențiu al IV-lea a confirmat actul la 20 iulie 1250 și i-a reprodus textul în confirmarea sa, păstrată în registrul papal Reg. Vat. 22^[1]. Textul este publicat în colecțiile de documente DRH și DIR^[2][3]. Tradiția e solidă din punct de vedere diplomatic, dar cere o anumită prudență cu formele exacte ale cuvintelor: citim copia făcută de cancelaria papală după un act regal, nu pergamentul original.

Vlahii, pe numele lor

Cancelaria îi numește pe vlahi Olati și Olatorum. Trei formule sunt decisive^[2]:

• terra kenazatus Lytuoy woiavode, quam Olatis relinquimus, prout iidem hactenus tenuerunt: țara cnezatului voievodului Litovoi, pe care o lăsăm vlahilor, așa cum au stăpânit-o până acum;
• Olatis terram Lytua habitantibus: vlahilor care locuiesc țara Litua;
• terra Szeneslai woiavode Olatorum: țara lui Seneslau, voievodul vlahilor.

Din aceste rânduri se pot spune câteva lucruri sigure. Vlahii sunt o categorie colectivă, recunoscută ca atare de cancelaria regală. Litovoi este voievod, iar țara lui e locuită și stăpânită de vlahi. Seneslau e numit direct „voievod al vlahilor”. Iar unele dintre aceste țări existau înainte de 1247 și nu trec în întregime la ioaniți.

Olati desemnează aici comunități pe care cancelaria regală le numește vlahi, adică români. Termenul nu implică însă o identitate politică unitară și cu atât mai puțin un program național în sens modern.

Patru nume, patru situații diferite

Formula școlară a celor „cinci formațiuni” e comodă la clasă, dar prea rigidă. Textul distinge între Țara Severinului, cnezatele lui Ioan și Farcaș, țara voievodului Litovoi și țara lui Seneslau, iar relația fiecăreia cu regele și cu ordinul nu este aceeași.

Litovoi. Formula care îl privește strânge laolaltă trei termeni: terra (țară), kenazatus (cnezat) și titlul de voievod. Expresia „așa cum au stăpânit-o până acum” confirmă o stăpânire locală mai veche decât actul. Coroana își rezervă totuși drepturi fiscale, iar ioaniții primesc o parte din veniturile regale datorate de vlahii din Litua. Documentul pune Litua în legătură cu terra Harszoc, adică Hațegul, dar numai prin felul în care sunt formulate excepțiile fiscale. Asta nu trasează o graniță și nu arată că Litovoi ar fi condus tot Hațegul. Nici faptul că acest Litovoi este același cu voievodul Litovoi care intră mai târziu în conflict cu regele nu e sigur; e mai prudent să vorbim despre continuitatea unui centru politic sau a unei linii de conducători.

Seneslau este cazul cel mai limpede: woiavode Olatorum, voievodul vlahilor. Țara lui e plasată în „Cumania”, la est de Olt. Nici ea nu trece întreagă la ordin: ioaniții primesc doar o parte din venituri și foloase.

Ioan și Farcaș. Cnezatele lor sunt incluse în teritoriul donației, descris „până la râul Olt” (cum kenazatibus Joannis et Farcasii usque ad fluvium Olth). Formula nu spune că fiecare dintre ele ajungea până la Olt. Spre deosebire de Litua și de țara lui Seneslau, cele două cnezate intră mai direct în donația către ioaniți. Și încă un detaliu: în dreptul numelor lor, textul nu pune cuvântul „vlahi”.

Țară, cnezat, voievod

Cuvântul-cheie al documentului este terra. În contextul acestei diplome, el desemnează mai mult decât o suprafață de pământ: termenul e asociat cu locuitori, venituri și autorități locale. Kenazatus, cnezatul, indică o autoritate locală; titlul de voievod, o conducere militară și politică distinctă. Diploma nu este însă o constituție și nu justifică proiectarea înapoi în timp a unei ierarhii instituționale rigide.

O formulare mai apropiată de text decât „cinci state” ar fi aceasta: diploma atestă un ansamblu de țări, cnezate și autorități voievodale de la sud de Carpați; unele sunt integrate mai direct în proiectul regelui și al ioaniților, altele sunt structuri locale mai vechi, cărora actul le recunoaște menținerea unui regim distinct, cu obligații fiscale și militare.

Un rege care dăruiește, structuri locale care rămân

Limbajul actului este al unui suzeran: regele dăruiește, rezervă și împarte venituri. Excepțiile arată însă că stăpânirea lui nu era aceeași peste tot. Țara Severinului și cnezatele lui Ioan și Farcaș intră mai direct în donație. Litua și țara lui Seneslau rămân vlahilor, iar ce primește ordinul este o parte din veniturile regale.

Tabloul este compatibil cu forme de autonomie locală în cadrul unei suzeranități revendicate de coroana ungară: actul nu demonstrează un control regal total, dar nici nu descrie independență în sens modern.

Oameni înarmați, mai-marii țării, mori și sare

Vlahii din Litua trebuie să-i ajute pe cavaleri cum apparatu suo bellico, „cu echipamentul lor de război”, iar ioaniții au la rândul lor o obligație față de ei.

O clauză separată privește teritoriul concedat ordinului și oastea Severinului (exercitus de Zeurino). Pentru acesta, actul fixează proporții precise: o cincime dintre oamenii înarmați ai țării (quinta pars armatorum terre iamdicte) pentru apărarea regatului și o treime dintre cei apți de luptă (tertia pars omnium ad bella habilium) pentru campaniile spre Bulgaria, Grecia și Cumania^[2]. Proporțiile nu sunt, așadar, o precizare a obligației vlahilor din Litua. Astfel de reguli presupun că pe plan local exista capacitatea de a strânge oameni; nu dovedesc o armată de stat centralizată.

Documentul vorbește și despre maiores terrae, „mai-marii țării”, care pot apela la curtea regelui în cauzele grave. Pasajul arată o elită locală cu statut juridic. Nu spune însă maiores terrae Olatorum, iar echivalarea lor directă cu boierimea de mai târziu trebuie evitată.

Economia care se vede din act nu e doar pastorală. Apar venituri și servicii, mori, semănături și clădiri, fânețe și pășuni, vite și oi, pescării la Dunăre, sare din Transilvania și monedă. E un spațiu care produce și care e legat de drumurile spre Bulgaria, Grecia și Cumania.

Biserica: ce spune actul și ce nu spune

Diploma aparține lumii latine și catolice: un ordin militar religios, o confirmare papală, biserici și drepturi episcopale și arhiepiscopale protejate. În clauzele militare, adversarii pot fi numiți păgâni sau schismatici. Documentul nu spune însă nicăieri că Litovoi, Seneslau sau comunitățile vlahe ar fi „schismatice”. Că ele țineau în majoritate de creștinismul răsăritean e plauzibil, iar contextul regional o indică: în 1234, papa Grigore al IX-lea scria că vlahii (Walati) din Episcopia Cumaniei primeau sacramentele de la „pseudoepiscopi” de rit grecesc (pseudoepiscopis Grecorum ritum tenentibus)^[4]. Scrisoarea este însă un alt document, din alt moment, și nu arată că diploma din 1247 îi socotește pe oamenii lui Litovoi sau ai lui Seneslau ortodocși.

Ce rămâne deschis

Diploma nu răspunde la toate întrebările pe care i le punem. Nu știm granițele exacte ale acestor țări și nici raportul politic dintre Litua și Hațeg. Nu știm sigur dacă Litovoi din 1247 este același om cu Litovoi din documentele de mai târziu. Nu știm cât control avea efectiv coroana ungară la sud de Carpați și nici cât de instituționalizate erau aceste structuri în comparație cu statul muntean din secolul al XIV-lea.

Concluzie

Ce spune, de fapt, diploma din 1247 despre vlahii de la sud de Carpați? Nu arată o populație amorfă, ci comunități organizate. Nu arată independență în sens modern, ci structuri locale cu un regim distinct, recunoscut de rege. Și nu arată cinci căsuțe simetrice pe hartă, ci o rețea de țări, cnezate și voievodate, prinse între stăpânirea locală, suzeranitatea regelui și proiectul de frontieră al ioaniților.

Scrisoarea lui Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234, pusă alături de diplomă, ar permite comparația dintre organizarea religioasă din 1234 și structurile politice, fiscale și militare din 1247.