Kekaumenos și vlahii Thessaliei: răscoala fiscală din 1066

În Thessalia, oamenii care se pregătesc să se ridice împotriva unor noi sarcini fiscale, „creșteri și reevaluări” (αὐξήσεις καὶ φανερώσεις), se adună și depun jurăminte. La Larisa, o consfătuire are loc în casa lui Verivoi Vlahul. În deliberare cântărește un avertisment: familiile și turmele vlahilor sunt departe, la munte, și pot fi capturate^[1][3].

Scena este din 1066 și o cunoaștem dintr-un singur autor, numit convențional Kekaumenos. Textul lui oferă cea mai amplă descriere din secolul al XI-lea a unor comunități numite explicit Βλάχοι, vlahi. Autorul le este ostil. Ce fel de comunitate descrie totuși relatarea lui: păstori fără așezare, la marginea imperiului, sau oameni organizați, integrați în el? Și cât din ce spune se poate crede?

Autorul și textul

Numele autorului nu s-a păstrat; convențional este numit Kekaumenos, nume purtat de tatăl și bunicul său. Identificarea mai veche cu generalul Katakalon Kekaumenos este în general respinsă. Opera a fost scrisă aproximativ în 1075–1078. Titlul tradițional, Strategikon, e incomplet: Sfaturi și povestiri (Consilia et narrationes) descrie mai bine amestecul de sfaturi, experiență de familie și exemple istorice. Textul a supraviețuit într-un singur manuscris din secolul al XIV-lea, Moscow Synodalis 298 / Vladimirus 436, filele 136v–229r.

Pentru 1066, Kekaumenos are o sursă apropiată. Niculiță (Nikoulitzas) Delphinas, conducătorul mișcării și rudă prin alianță a familiei autorului, i-ar fi trimis din exil tatălui autorului o relatare scrisă. Asta face detaliile concrete valoroase. Dar introduce și o tendință apologetică: Kekaumenos încearcă să-l arate pe Niculiță loial, atras fără voie în revoltă.

O răscoală provincială, nu doar vlahă

Mișcarea din Thessalia nu a fost exclusiv vlahă. Textul descrie o coaliție de vlahi, bulgari, larisseni, oameni din Trikala și membri ai elitei locale, ridicată împotriva noilor sarcini fiscale^[1]. Relatarea documentează:

• adunări și jurăminte între participanți;
• conducători și fruntași vlahi;
• formarea unei forțe militare regionale;
• acțiuni la Kitros și Servia;
• negocierea cu împăratul Constantin al X-lea Ducas;
• retragerea noilor sarcini și promisiunea amnistiei;
• pedepsirea ulterioară a lui Niculiță, intermediarul, prin exil.

Mobilizarea a avut, așadar, un rezultat politic concret, chiar dacă acordul imperial nu a fost respectat integral față de Niculiță.

Fruntași, case și orașe

Vlahii nu apar ca o mulțime fără structură. Slavota Carmalakes este numit fruntaș și arhonte al lor. Consfătuirea are loc în casa din Larisa a lui Verivoi Vlahul. Textul folosește pentru notabili și conducători termeni precum prokritoi și archontes. Iar un strămoș al autorului ar fi primit, în vremea lui Vasile al II-lea, conducerea „vlahilor din Elada”.

Casa lui Verivoi la Larisa și participarea fruntașilor vlahi la deliberările politice locale arată că economia vlahilor nu se reduce la păstoritul itinerant. Mobilitatea sezonieră mergea împreună cu proprietatea, relațiile urbane, fiscalitatea în monedă și integrarea administrativă.

Din aprilie până în septembrie, la munte

Pasajul cel mai clar spune că turmele și familiile vlahilor stăteau din aprilie până în septembrie în „munții Bulgariei”, în locuri înalte și foarte reci^[1]. Kekaumenos spune doar atât. Munții se aflau probabil în zona numită atunci de bizantini Bulgaria, la nord de Thessalia, în principal spre Macedonia occidentală; limitele exacte nu rezultă din pasaj, iar termenul nu desemnează granițele Bulgariei moderne.

Este o transhumanță sezonieră organizată, nu un nomadism fără așezări: un calendar care se repetă, destinații cunoscute, turme care urcă împreună cu familiile, legături păstrate cu Larisa și cu câmpiile Thessaliei. Tocmai această despărțire a creat în 1066 o vulnerabilitate politică: oamenii implicați în revoltă erau departe de familiile și turmele aflate la munte.

Vlahi, nu doar păstori; „daci și besi”

Kekaumenos îi numește constant vlahi și îi distinge de romei, bulgari, larisseni și sârbi. La el, cuvântul funcționează ca nume al unei comunități, nu doar ca sinonim pentru „păstor”. Textul nu dă însă nicio mostră a limbii lor.

Într-un pasaj retrospectiv, autorul îi identifică drept „așa-numiții daci și besi”, îi leagă de Decebal și Traian și spune că ar fi locuit lângă Dunăre și Sava înainte să se răspândească în Epir, Macedonia și Elada^[1].

Cât se poate crede

Diatriba ostilă a lui Kekaumenos împotriva vlahilor nu e o descriere neutră: servește scopului moral-politic al operei și apărării lui Niculiță. Iar relatarea concretă îi contrazice chiar stereotipurile: comunitățile descrise au proprietăți, conducători, deliberare, contingente militare și relații instituționale cu imperiul.

Încrederea diferă, deci, pe straturi. Detaliile logistice și politice ale răscoalei sunt de încredere ridicată, datorită sursei de familie, dar trebuie citite ținând cont de tendința apologetică. La fel de solide sunt calendarul transhumanței și existența fruntașilor vlahi și a legăturilor lor urbane. Genealogia daci–besi–Dunăre–Sava e interpretativă și contestabilă. Generalizările ostile despre caracterul vlahilor sunt slabe ca descriere socială neutră.

Alături de alte izvoare

Ioan Skylitzes oferă, pentru un episod din 976, o mențiune timpurie a unor vlahi implicați în circulația prin coridoarele montane dintre Prespa și Kastoria, dar transmiterea textului cere prudență. Mai târziu, Descriptio Europae Orientalis descrie în Thessalia o populație vlahă numeroasă și o economie pastorală bogată. Kekaumenos explică mecanismele interne (conducători, fiscalitate, transhumanță, negociere) pe care Descriptio le vede din perspectivă geopolitică occidentală.

Împreună, aceste izvoare susțin existența unor comunități vlahe sud-balcanice distincte, mobile și importante economic și strategic. Ele nu trebuie transformate automat în dovadă directă pentru fiecare teză despre continuitatea la nord de Dunăre.

Concluzie

Ce fel de comunitate descrie Kekaumenos? Nu păstori fără așezare, la marginea statului. Vlahii Thessaliei apar ca o populație distinctă și integrată în Imperiul Bizantin, dar cu rețele economice, conducători și solidarități proprii. Mobilitatea pastorală nu îi scotea din imperiu, ci îi lega de fiscalitate, drumuri, orașe, serviciu militar și negocierea puterii în provincie. Acestea sunt straturile cele mai solide ale relatării despre 1066. Mai slabe sunt genealogia „dacilor și besilor”, o reprezentare medievală despre origini, și generalizările ostile ale autorului, care servesc scopului operei.